Despre o lume mai bună...

Pe când eram amanta lui R. şi încă mai speram în existenţa idealurilor, nu-mi dădeam seama că va veni un ceas în care cinicul de el ar avea dreptate. Resursele sunt, într-adevăr, limitate. Fiecare dispunem de un anumit bagaj. Limitat. Modul în care ni-l împărţim, drămuim, diferă. De-aia n-avem cum să cerem cuiva mai mult decât poate oferi. De pildă, să cerem onestitate din partea unui om care a trăit numai nenorociri şi tot ce a înţeles el din viaţă este că trebuie să supravieţuieşti no matter what.
Îmi dau seama că toate cuvintele mari, ca cel folosit de mine mai sus -şi anume "onestitate"-, nu sunt decât vorbe goale. Oare de unde vine onestitatea asta, la un om? Ce ascunde ea, de fapt? Nu putem lua o manifestare, de orice fel ar fi ea, exact aşa cum este dată. Ar însemna că întreaga psihologie, subtilităţile noastre toate, manipulările etc. nu există. Or, ele există, că-s reale, sesizabile, au trecut testul aflării lor în coordonate măsurabile, sunt probate ca fiind adevărate. Cu regret observ că totul are o cauză. Nu există, de pildă, oameni buni, pentru că nu putem anihila instinctele. De aia nu am avea voie, de fapt, să blamăm faptele considerate reprobabile de către societate -precum crimele. Cum să condamni instinctul? A, că-l condamni ridicând stindardul cu simbolul ordinii sociale pe el, da, asta e altă mâncare de peşte, ce justifică o acţiune. Dar nu o justifică per se, ci e doar un mijloc pentru un scop mundan, nicidecum un ideal de onoare, de moralitate etc.
Îmi este foarte greu când idealismul mi se bate cap în cap cu o analiză rece. Aş vrea să cred şi să sper, aş vrea să pot visa, dar nu mă pot dezice de ceea ce observ deopotrivă în mine şi la semenii mei.
Unde mă situez, exact, faţă de etica creştină, faţă de educaţia frumoasă primită în familie, faţă de speranţele mele înalte şi toate astea în conflict cu dualismul nostru imperfect?
Asta este doar o radiografie preparatorie pentru lucrurile care vor urma. Simt imperios nevoia de a scrie.