Dor de ducă

...şi dacă tot ce numim noi "Iubire" nu este decât suma diferitelor complexe, privaţiuni din copilărie, hormoni etc.? Ce înseamnă, într-un înţeles profund, a dărui? Cum putem trece peste toate "relele" din noi? E atât de facil?
Cum de există muzica, desenul etc. aceste pulsiuni extraordinare care ies la iveală sub formă de artă? Tind să cred că avem nevoie de catharsis, altfel nu văd de ce ne-am mai închina la zei.

Toate experienţele prin care am trecut mă fac să acord dreptate şi întâietate Creştinismului. Tot ceea ce am aflat, mă face să conclusionez cu: "Da, dom'le, aşa e! Morala asta, creştină, are dreptate!". De pildă, închisorile comuniste. Omul, sub imperiul terorii, reacţionează laş, doreşte să-şi salveze pielea. Altfel, instinctul de turmă ar fi fost demult depăşit, dar, nu este deloc aşa. Grupul conferă protecţie (pentru o explicare aproape revelatoare -cel puţin pentru mine aşa a fost-, recomand cartea "Spirala tăcerii", de Elizabeth Noelle-Neumann). Aşa că ce-i făcea pe cei închişi în temniţele acelea groaznice, pline de teroare, să reziste? Mai cu seamă: ce îi făcea să nu devină animale? Doar oamenii, supuşi unor presiuni exterioare grele, se "înrăiesc". Ei bine, de ce există poeme dedicate Sărbătorii Naşterii Domnului, poeme scrise de martiri ai temniţelor comuniste româneşti? Răspunsul meu este catharsisul, transformarea urii în ceva înălţător. Nu cred că reuşeşti asta fără credinţă. După mine, singurul liman.
Am văzut un interviu cu părintele Nicolae, preot bătrân la Biserica "Sfântul Silvestru", din Bucureşti. Vorbea atât de simplu, ca şi cum viaţa întreagă nu este decât o înlanţuire simplă de fapte, evenimente, trăiri etc., fără urmă de grandomanie... Spunea la un moment dat că de Paşte, în celula în care era închis împreună cu alţi deţinuţi, au hotărât să ţină slujba, cât mai silenţios, pentru a nu-i auzi gardienii. Nu au făcut nimic special, doar s-au unit, toată acea comunitate, întru menţinerea unui moment solemn. Printre ei se afla un individ care, din cauza bătăilor, înnebunise, devenise schizofrenic. Mereu era turbulent, urla, nu stătea locului, biet suflet suferind. Ei bine, preţ de acele clipe, a stat şi el locului... A înţeles, într-o manieră tainică, faptul că se întâmpla Ceva. Părintelui, pe când povestea acestea, i se umeziseră ochii. Atât. Fără să insiste, să puncteze, măcar, importanţa situaţiei, analiza filosofică a situaţiei, neologismele situaţiei... Nu. Nimic din toate astea. Toată cuvântarea lui a fost foarte simplă şi naturală. (A propos de această povestioară, părintele Galeriu -Dumnezeu să-l odihnească!- este la polul opus, fiindu-i recunoscute predica cât mai înflorată. Păcat că mulţi au căzut în capcană, creditându-l.)

Foarte interesant cum oamenii cu o trăire adevărată nu ies la lumină, în schimb, cei care se dau ceea ce nu sunt, mereu au mai mult câştig de cauză, lumea "votându-i" mai curând pe aceştia. Iar cine observă falsurile şi doreşte a le indica şi celorlalţi, din cauza faptului că este în minoritate, nu este ascultat, ba şi mai şi, este luat în colimator. Poate ar trebui cu toţii să umblăm pe poteci rătăcite ale României, să ne tragem sufletul într-o fundătură de sat uitată de lume, să cerem apă rece, de la un puţ uitat într-o grădină uitată şi să descoperim lucrurile simple şi adevărate. Poate ne-om împăca mai mult cu noi înşine, într-o pribegie prin ţara noastră cu cătunuri rare.