Noblesse oblige

Unde mai există, în ziua de astăzi, rafinamentul? Poate nu avem de unde să-l înscriem printre calităţile acestui popor, dat fiind că ne tragem toţi de la sate; o populaţie argrară, prin excelenţă. Cu toate astea, mai există urme de rafinament autentic la vechii bucureşteni, trăiţi aici de mai multe generaţii.
Dar ce inefabilă este stofa, rasa, clasa, bunul-simţ şi bunul-gust! Totul spune despre condiţia noastră socială, spune de unde ne tragem, ce am învăţat. Mai devreme sau mai târziu ne dăm arama pe faţă în termeni de clasă. Mergi pe stradă şi foarte rar vezi oameni îmbrăcaţi stilat. Dar dacă te duci la Milano, spre exemplu, se schimbă lucrurile. Aici nu e vorba de ostentaţie, asta e ceea ce nu înţelege un parvenit, că nu ostentaţia dă clasa, ci felul cum porţi haina aia de mătase, etichetată Prada. Mergând mai departe, a avea maniere, bun-gust, nu trebuie să fie neapărat atributele domnilor, ale dandy-lor (am avut şi noi crai de curte veche, dar sunt uitaţi); te poţi trage din fiu de ţăran autentic şi să ai nobleţe. Nobleţea sufletească este cea care îşi spune cuvântul.
Citeam un articol despre Cătălin Botezatu, om pe care îl admir foarte mult. Se trage dintr-o familie rafinată, cultă, iar acest background i se citeşte în gesturi, în fluenţa exprimării, în emoţie, în lucrurile pe care le-a făcut, în deschiderea mentală autentică pe care o are. Mă gândeam la el, la un om care a trăit, a experimentat, a asimilat şi a înţeles atâtea, care are o deschidere atât de mare faţă de lume, faţă de idei, dublată de o educaţie aleasă, ei bine, un om ca el, un rafinat desăvârşit, poate trăi primejdia de a se simţi singur într-o lume care îi este accesibilă. Am trăit şi eu o părticică din această lume (mi-am dorit asta foarte mult) şi m-am văzut în situaţia de a renega tradiţia, de a mă pierde, de a-mi pierde rădăcinile, de a fi o simplă călătoare şi atât, odată cu vântul rătăcind. Oare a trăit şi el asta? Bănuiesc că dacă ai lecţiile vieţii făcute, nu ai cum să te pierzi, sau, cel puţin, după ce o iei pe cărări ocolite, revii.
Într-un fel sau altul, cred că fiecare suntem în locul în care merităm să fim şi nu putem să dăm vina decât pe noi. Mare lucru să-ţi asumi insuccesul.

Simţitul

Mi-am dat seama, zilele astea, că eu nu mă pot simţi decât pe mine. Nu aş putea ajunge să îl simt pe celălalt. Noroc că există empatia, emoţia. Doar că ele oferă crâmpeie din celălalt, niciodată pe întreg celălalt. Tot gândindu-mă aşa, am ajuns la simţitul femeii. Ce bine că putem să-l simţim pe bărbat în noi! Putem simţi cum în pântecele noastre ia viaţă un om.

Dor de ducă

...şi dacă tot ce numim noi "Iubire" nu este decât suma diferitelor complexe, privaţiuni din copilărie, hormoni etc.? Ce înseamnă, într-un înţeles profund, a dărui? Cum putem trece peste toate "relele" din noi? E atât de facil?
Cum de există muzica, desenul etc. aceste pulsiuni extraordinare care ies la iveală sub formă de artă? Tind să cred că avem nevoie de catharsis, altfel nu văd de ce ne-am mai închina la zei.

Toate experienţele prin care am trecut mă fac să acord dreptate şi întâietate Creştinismului. Tot ceea ce am aflat, mă face să conclusionez cu: "Da, dom'le, aşa e! Morala asta, creştină, are dreptate!". De pildă, închisorile comuniste. Omul, sub imperiul terorii, reacţionează laş, doreşte să-şi salveze pielea. Altfel, instinctul de turmă ar fi fost demult depăşit, dar, nu este deloc aşa. Grupul conferă protecţie (pentru o explicare aproape revelatoare -cel puţin pentru mine aşa a fost-, recomand cartea "Spirala tăcerii", de Elizabeth Noelle-Neumann). Aşa că ce-i făcea pe cei închişi în temniţele acelea groaznice, pline de teroare, să reziste? Mai cu seamă: ce îi făcea să nu devină animale? Doar oamenii, supuşi unor presiuni exterioare grele, se "înrăiesc". Ei bine, de ce există poeme dedicate Sărbătorii Naşterii Domnului, poeme scrise de martiri ai temniţelor comuniste româneşti? Răspunsul meu este catharsisul, transformarea urii în ceva înălţător. Nu cred că reuşeşti asta fără credinţă. După mine, singurul liman.
Am văzut un interviu cu părintele Nicolae, preot bătrân la Biserica "Sfântul Silvestru", din Bucureşti. Vorbea atât de simplu, ca şi cum viaţa întreagă nu este decât o înlanţuire simplă de fapte, evenimente, trăiri etc., fără urmă de grandomanie... Spunea la un moment dat că de Paşte, în celula în care era închis împreună cu alţi deţinuţi, au hotărât să ţină slujba, cât mai silenţios, pentru a nu-i auzi gardienii. Nu au făcut nimic special, doar s-au unit, toată acea comunitate, întru menţinerea unui moment solemn. Printre ei se afla un individ care, din cauza bătăilor, înnebunise, devenise schizofrenic. Mereu era turbulent, urla, nu stătea locului, biet suflet suferind. Ei bine, preţ de acele clipe, a stat şi el locului... A înţeles, într-o manieră tainică, faptul că se întâmpla Ceva. Părintelui, pe când povestea acestea, i se umeziseră ochii. Atât. Fără să insiste, să puncteze, măcar, importanţa situaţiei, analiza filosofică a situaţiei, neologismele situaţiei... Nu. Nimic din toate astea. Toată cuvântarea lui a fost foarte simplă şi naturală. (A propos de această povestioară, părintele Galeriu -Dumnezeu să-l odihnească!- este la polul opus, fiindu-i recunoscute predica cât mai înflorată. Păcat că mulţi au căzut în capcană, creditându-l.)

Foarte interesant cum oamenii cu o trăire adevărată nu ies la lumină, în schimb, cei care se dau ceea ce nu sunt, mereu au mai mult câştig de cauză, lumea "votându-i" mai curând pe aceştia. Iar cine observă falsurile şi doreşte a le indica şi celorlalţi, din cauza faptului că este în minoritate, nu este ascultat, ba şi mai şi, este luat în colimator. Poate ar trebui cu toţii să umblăm pe poteci rătăcite ale României, să ne tragem sufletul într-o fundătură de sat uitată de lume, să cerem apă rece, de la un puţ uitat într-o grădină uitată şi să descoperim lucrurile simple şi adevărate. Poate ne-om împăca mai mult cu noi înşine, într-o pribegie prin ţara noastră cu cătunuri rare.

Despre o lume mai bună...

Pe când eram amanta lui R. şi încă mai speram în existenţa idealurilor, nu-mi dădeam seama că va veni un ceas în care cinicul de el ar avea dreptate. Resursele sunt, într-adevăr, limitate. Fiecare dispunem de un anumit bagaj. Limitat. Modul în care ni-l împărţim, drămuim, diferă. De-aia n-avem cum să cerem cuiva mai mult decât poate oferi. De pildă, să cerem onestitate din partea unui om care a trăit numai nenorociri şi tot ce a înţeles el din viaţă este că trebuie să supravieţuieşti no matter what.
Îmi dau seama că toate cuvintele mari, ca cel folosit de mine mai sus -şi anume "onestitate"-, nu sunt decât vorbe goale. Oare de unde vine onestitatea asta, la un om? Ce ascunde ea, de fapt? Nu putem lua o manifestare, de orice fel ar fi ea, exact aşa cum este dată. Ar însemna că întreaga psihologie, subtilităţile noastre toate, manipulările etc. nu există. Or, ele există, că-s reale, sesizabile, au trecut testul aflării lor în coordonate măsurabile, sunt probate ca fiind adevărate. Cu regret observ că totul are o cauză. Nu există, de pildă, oameni buni, pentru că nu putem anihila instinctele. De aia nu am avea voie, de fapt, să blamăm faptele considerate reprobabile de către societate -precum crimele. Cum să condamni instinctul? A, că-l condamni ridicând stindardul cu simbolul ordinii sociale pe el, da, asta e altă mâncare de peşte, ce justifică o acţiune. Dar nu o justifică per se, ci e doar un mijloc pentru un scop mundan, nicidecum un ideal de onoare, de moralitate etc.
Îmi este foarte greu când idealismul mi se bate cap în cap cu o analiză rece. Aş vrea să cred şi să sper, aş vrea să pot visa, dar nu mă pot dezice de ceea ce observ deopotrivă în mine şi la semenii mei.
Unde mă situez, exact, faţă de etica creştină, faţă de educaţia frumoasă primită în familie, faţă de speranţele mele înalte şi toate astea în conflict cu dualismul nostru imperfect?
Asta este doar o radiografie preparatorie pentru lucrurile care vor urma. Simt imperios nevoia de a scrie.