pe cer se conturau crengile unui copac. era răzleţit, stătea derizoriu în bătaia nimicului hazardat. oricum nu conta. mai aproape: perdeaua murdară era puţin dată la o parte, înspre dreapta. atârna; spânzura. praful stătea de luni de zile acolo.
ochii ei au dat buzna în odaie. inspectau fără atributele inspecţiei, adică curiozitatea, starea unui anumit pacient. fusese trimisă de o doamnă acolo pentru a-l căuta şi a vedea dacă mai are rahat la cur. s-a dus fără interes la el. stătea întins cu burta la tavan, cu picioarele goale, cu o fâşie de pansament legată de degetul mare de la mâna dreaptă, cea stângă dacă-i stai în faţă, privindu-l. s-a dus înspre el. capotul ei albastru se potrivea de minune cu griul camerei. o fi prins şi el senzaţia asta. fără însă să îşi dea seama. ea a pus mâna pe grilaj, s-a uitat puţin la el, mut, apoi s-a dus înspre el, l-a întors pe-o parte. i-au alunecat ochii înspre dosu' lui. a pipăit puţin. a simţit ceva, dar nedându-şi seama ce şi neavând chef să îşi dea seama dacă textura ascundea rahat sau nu, a decis să-l lase în pace. l-a reîntors la poziţia iniţială. ca să facă totuşi ceva, s-a mai plimbat puţin prin salon. o femeie dintr-un colţ o privea, stând într-o rână. se uită pe sub paturi. nu găseşte vreo mizerie anume. pleacă.
ei nici macar nu mai percep zgomotu' făcut odată cu ieşirea ei. nu-l mai percep înscriindu-l într-un registru al anumitor senzaţii. nu mai declanşează nimic. imaginaţia delirantă s-a dus şi ea demult. o bătrână din mijlocul salonului îşi tot desfăcea păturile. mâinile ei groase parcă mângâiau pătura aia. pătură, cearşaf... cam stăteau nelalocul lor. dacă le-ar fi aranjat, cu ce-ar mai fi rămas? aşa mângâia o dezordine pe care simţea nevoia s-o aranjeze uşurel. se uita dusă şi tristă la pătură. îşi mai umbla puţin la părul negru care, curios, nu era atât de năpadit de fire albe. se mai uita puţin la toţi internaţii. nimic. într-un alt colţ o altă bătrână, cu spatele, începu să geamă uşurel. se opri din mângâiat pătura-cearşaf-amestecat. îşi puse capu-n piept şi mai scoase un oftat, în afară de cel constant din expresia chipului ei.
un batrân de nu-se-stie-unde parcă se apropie de bătrâna care tot scâncea încet. mai stângaci, cam băţos pentru un astfel de moment, dar mai tonic, aşa:
-hai, hai, că, uite, se răcesc cocorii.
ea tăcu puţin şi iarăşi începu să geamă. el rămase pironit neştiind ce să facă. până la urmă se întoarse şi el la locul lui. puţin mai încovoiat însă.
dacă îi ţii mâna sfrijită trecută în mână o simţi încercând sâ vibreze ca altădată. te caută. e uscată. dar plapuma aia de carne pe care toate mâinile vii din lumea asta o au, dealul ăla din podul palmei îl simţi. e carne. e sânge, oricât de uscată ar fi palma.
încerci astfel să te îmbărbătezi, să alungi. ce-i mai poţi face? să-i preiei durerea? cu ce ajută dacă peste câteva momente, zile, maxim 1 an, va muri? apoi te calmezi. priveşte peste. iar te uiţi la mâna aia, la fiinţa care-i aparţine, o auzi gemând şi durerea empatică ia locul unei încercări de alinare. o mângâi puţin. o alinţi puţin cu vorbe şoptite, cu un zambet. o mângâi pe cap uşor. înainte văzându-i corpul zbârcit te invada greaţa. îţi venea să-i dai cu picioru' scuipând-o. să te debarasezi de senzaţiile astea de neplăcută prezenţă bolnavă pe lumea asta. o vreau vitală (lumea)! ce cauţi aici?! MARŞ! apoi erai puţin nervoasă pe tine. acum vezi că poţi să te înfrângi şi pe tine cu impulsurile tale dacă o ajuţi puţin. îţi faci datoria. datoria. iar te întristezi. îţi vin şi-ţi scapă stările de compasiune. până la urmă tot la tristeţe te întorci, concluzionând cu o trăire. o bucurie totuşi. eşti om. câte senzaţii. mi-e puţin frică sa ma apropii mai mult. şi la fel ca femeia de serviciu în capot albastru, ca barbatul-cu-cocori, stai puţin şi pleci din faţa acestei pagini. până la urmă tot omenesc. totul. cred că asta înseamnă deasupra.
