în loc să scriu de mai multe ori cuvântul "taşkent", îmi voi imagina că îl rostesc aşa legat de mai multe ori.
poate ar trebui să mă exprim şi eu calumea, nu sacadat, să mă dezvălui, să vorbesc liric. dar cred că românul e pus pe băşcălie, pe luat în derâdere. cum poţi fi serios cu tine însuţi când te expui? e o mică timorare atunci când eşti gol, aşa că pui felii de ceapă sau de varză. of explicitările astea
cred că mă ţin atât de băţoasă, de zici că-mi picură într-una umezeli din vagin, şiroaie şiroaie, iar genunchii mei tremură de la atâta încordare. deja îmi bate inima mai tare de la imaginea asta dezgolită în faţa publicului larg, m-am înroşit.
of
Wednesday, August 11, 2010
nişte chestii
etichetă care nu încape da' vreau s-o spun: "trecut cu tentacule-n prezent oricum ar fi ele orice. mai erau două poze pe care nu am vrut să le pun: o fereastră dintr-o biserică şi nişte obiecte prăfuite gri dintr-o pivniţă cu o bicicletă de copil colorată părăsită"
intim total, mai ceva ca epilarea
Iar am stări din alea abisale. Ca-n New York. Cred că doar atunci şi acum am cedat impulsului de a scrie, de a mă elibera de ele. M-am întors de la "Salt". Extraordinar film. Despre jonglarea cu identităţi. Bineînţeles, realist vorbind, nu ai cum să jonglezi la infinit fără o bază. Baza ţi-e stofa.
Poţi să porţi în tine năzuinţele, idealurile şi atunci îţi îndrepţi jongleriile înspre o cauză. Porţi idealurile ori pentru că ai fost educat aşa, ori pentru că ai trecut
printr-o mare durere când erai mic. Cred că asta e baza de pornire. Bineînţeles, ca întotdeauna, nu sunt sigură de asta. Speculez. Din ce văd. Dar să merg cu ipoteza mai departe. Fără să îţi dai seama, te înscrii într-o linie eroică să îi spunem. (Eroică pentru că crezi cu adevărat în ceva. Nu contează în
ce.) Mă gândesc că să îţi stăpâneşti orice emoţie, să ţi-o educi, este o cale de a fi invincibil. Cum zicea Nicolae Steinhardt, sau cine zicea, că sunt 3 tipuri de oameni
rezistenţi. Unul dintre ei este hoinarul perfect, omul total liber, căruia nu îi pasă de nimic. Dacă ajungi la o astfel de eliberare poţi să spui orice, nu îţi mai pasă.
Depăşeşti frica de moarte. Nu mai contează nimic. Nu ştiu dacă e un personaj ăsta rupt de realitate. Parcă prea are o trăsătură şi atât. Totuşi, trebuie să existe
pe undeva şi un astfel de specimen. Altfel n-ar fi fost consemnat de către Nicolae Steinhardt, pentru că aceste 3 tipologii de oameni i-a întâlnit în inchisorile
comuniste. Bineînţeles, rara avis. Cu o continuă stăpânire de sine, poţi ajunge să nu ai niciun punct slab. Probabil că cei de la X vor să ajungă în punctul ăsta cu
oamenii lor, dar plecând de la alte premise: echilibrul oamenilor căldicei. E cum spunea curvette: câştigă pentru că nu îi pasă, îi e egal. Naturaleţea asta, nuanţa
naturaleţii le scapă lor. De-aia cei care se dedică total unui anumit fel de a fi sunt superiori celor căldicei. Sau poate sunt eu părtaşă... Dar să ajungi aşa, hoinarul total, trebuie să renunţi la tot. Dacă vrei mult --ceri mult --dai mult. Probabil că aici e punctul în care Dumnezeu permite să fii
jumătate om, jumătate îndreptat înspre ceva mai înalt. Ciuş, adică. Sau poney. Altfel, dimensiunea umană e cea care are şi ea de suferit. Omul complet, cu dimensiunea lui umană cu tot... este în altă parte. Dar cred că omul total hoinar
este iertat, la final. Iarăşi, altă greşeală a lui X este că confundă echilibrul căldicel, amestecul ăsta de ingrediente, cu o luptă înspre echilibru, care nu se vrea nici pe departe
căldicică. (Probabil la umbra cuvintelor se ascund tainele; sau nu înţeleg io nimic din orice)
Spun nimic despre mine, doar analizez. Partea umană şi toate dezechilibrele mele tac chitic. Poate pentru că nu am explodat până acum, sau cine ştie ce
complex sau timiditate. Angoasă nu cred, încerc să îndrept, cam pe aici mă situez, în încercarea de a mă îndrepta, de a-mi lăsa la o parte orgoliile, prostiile. Zic
eu că e un demers bun. Cu toate că încerc să înţeleg mai bine orice, asta nu îmi dă o satisfacţie profundă, ca atunci când chiar faci chestii. Dacă încerci să înţelegi fără să pui în aplicare,
unde îţi mai este amprenta şi mai mult decât atât, dăruirea? De unde să îţi obţii satisfacţia umanului? De-asta am spus că nu am explodat încă. De-asta filmul
ăsta a născut un vifor în mine. Bine şi din punctele expuse anterior, care înseamnă rădăcinile mele. Dar şi pentru că m-a stârnit înspre acţiune. Cu un mijloc
mediocru, acţiunea unui agent secret. Asta mă cam sgândără, mă face să gândesc că m-a sgândărit prosteşte, fals. Că ar trebui un demers mai înalt decât
adrenalina. Poate ar trebui să creez, sau să lucrez undeva unde mi-aş pune la contribuţie mintea. Să am şi eu orgasme mentale, să mă axez pe un drum. Să fiu folositoare
lumii ăsteia. Să îmi croiesc un sens. Apoi să-l arung la gunoi, să mă nimicesc, cum a făcut cel din "Parfumul". Sper că nu maschez vreun feroce egoism,
narcisism. Mă întrebam de multe ori. Aici vine echilibrul ăla.
Oh şi mai e ceva. Femeia aia iubea. Ce rost mai are orice, dacă nu e asta? În numele ăstuia faci orice sacrificiu. În numele ăstuia crezi şi atunci clar nu mai
există nicio fărâmă de egoism. Bine, ca să ajungi la cât mai puţine fărâme îţi ia toată viaţa. Dar scopul ăsta trebuie să fie, nu adrenalina, lupta continuă,
mijloacele. De-asta mi se părea urât că am fost animată de adrenalină.
Doamne-ajută
Poţi să porţi în tine năzuinţele, idealurile şi atunci îţi îndrepţi jongleriile înspre o cauză. Porţi idealurile ori pentru că ai fost educat aşa, ori pentru că ai trecut
printr-o mare durere când erai mic. Cred că asta e baza de pornire. Bineînţeles, ca întotdeauna, nu sunt sigură de asta. Speculez. Din ce văd. Dar să merg cu ipoteza mai departe. Fără să îţi dai seama, te înscrii într-o linie eroică să îi spunem. (Eroică pentru că crezi cu adevărat în ceva. Nu contează în
ce.) Mă gândesc că să îţi stăpâneşti orice emoţie, să ţi-o educi, este o cale de a fi invincibil. Cum zicea Nicolae Steinhardt, sau cine zicea, că sunt 3 tipuri de oameni
rezistenţi. Unul dintre ei este hoinarul perfect, omul total liber, căruia nu îi pasă de nimic. Dacă ajungi la o astfel de eliberare poţi să spui orice, nu îţi mai pasă.
Depăşeşti frica de moarte. Nu mai contează nimic. Nu ştiu dacă e un personaj ăsta rupt de realitate. Parcă prea are o trăsătură şi atât. Totuşi, trebuie să existe
pe undeva şi un astfel de specimen. Altfel n-ar fi fost consemnat de către Nicolae Steinhardt, pentru că aceste 3 tipologii de oameni i-a întâlnit în inchisorile
comuniste. Bineînţeles, rara avis. Cu o continuă stăpânire de sine, poţi ajunge să nu ai niciun punct slab. Probabil că cei de la X vor să ajungă în punctul ăsta cu
oamenii lor, dar plecând de la alte premise: echilibrul oamenilor căldicei. E cum spunea curvette: câştigă pentru că nu îi pasă, îi e egal. Naturaleţea asta, nuanţa
naturaleţii le scapă lor. De-aia cei care se dedică total unui anumit fel de a fi sunt superiori celor căldicei. Sau poate sunt eu părtaşă... Dar să ajungi aşa, hoinarul total, trebuie să renunţi la tot. Dacă vrei mult --ceri mult --dai mult. Probabil că aici e punctul în care Dumnezeu permite să fii
jumătate om, jumătate îndreptat înspre ceva mai înalt. Ciuş, adică. Sau poney. Altfel, dimensiunea umană e cea care are şi ea de suferit. Omul complet, cu dimensiunea lui umană cu tot... este în altă parte. Dar cred că omul total hoinar
este iertat, la final. Iarăşi, altă greşeală a lui X este că confundă echilibrul căldicel, amestecul ăsta de ingrediente, cu o luptă înspre echilibru, care nu se vrea nici pe departe
căldicică. (Probabil la umbra cuvintelor se ascund tainele; sau nu înţeleg io nimic din orice)
Spun nimic despre mine, doar analizez. Partea umană şi toate dezechilibrele mele tac chitic. Poate pentru că nu am explodat până acum, sau cine ştie ce
complex sau timiditate. Angoasă nu cred, încerc să îndrept, cam pe aici mă situez, în încercarea de a mă îndrepta, de a-mi lăsa la o parte orgoliile, prostiile. Zic
eu că e un demers bun. Cu toate că încerc să înţeleg mai bine orice, asta nu îmi dă o satisfacţie profundă, ca atunci când chiar faci chestii. Dacă încerci să înţelegi fără să pui în aplicare,
unde îţi mai este amprenta şi mai mult decât atât, dăruirea? De unde să îţi obţii satisfacţia umanului? De-asta am spus că nu am explodat încă. De-asta filmul
ăsta a născut un vifor în mine. Bine şi din punctele expuse anterior, care înseamnă rădăcinile mele. Dar şi pentru că m-a stârnit înspre acţiune. Cu un mijloc
mediocru, acţiunea unui agent secret. Asta mă cam sgândără, mă face să gândesc că m-a sgândărit prosteşte, fals. Că ar trebui un demers mai înalt decât
adrenalina. Poate ar trebui să creez, sau să lucrez undeva unde mi-aş pune la contribuţie mintea. Să am şi eu orgasme mentale, să mă axez pe un drum. Să fiu folositoare
lumii ăsteia. Să îmi croiesc un sens. Apoi să-l arung la gunoi, să mă nimicesc, cum a făcut cel din "Parfumul". Sper că nu maschez vreun feroce egoism,
narcisism. Mă întrebam de multe ori. Aici vine echilibrul ăla.
Oh şi mai e ceva. Femeia aia iubea. Ce rost mai are orice, dacă nu e asta? În numele ăstuia faci orice sacrificiu. În numele ăstuia crezi şi atunci clar nu mai
există nicio fărâmă de egoism. Bine, ca să ajungi la cât mai puţine fărâme îţi ia toată viaţa. Dar scopul ăsta trebuie să fie, nu adrenalina, lupta continuă,
mijloacele. De-asta mi se părea urât că am fost animată de adrenalină.
Doamne-ajută
Subscribe to:
Posts (Atom)