Povesti din S.U.A.

cred c-am păţit ceva cam compulsiv hm

2010-08-11T15:50:00.000-07:00

în loc să scriu de mai multe ori cuvântul "taşkent", îmi voi imagina că îl rostesc aşa legat de mai multe ori.

poate ar trebui să mă exprim şi eu calumea, nu sacadat, să mă dezvălui, să vorbesc liric. dar cred că românul e pus pe băşcălie, pe luat în derâdere. cum poţi fi serios cu tine însuţi când te expui? e o mică timorare atunci când eşti gol, aşa că pui felii de ceapă sau de varză. of explicitările astea

cred că mă ţin atât de băţoasă, de zici că-mi picură într-una umezeli din vagin, şiroaie şiroaie, iar genunchii mei tremură de la atâta încordare. deja îmi bate inima mai tare de la imaginea asta dezgolită în faţa publicului larg, m-am înroşit.

of

nişte chestii

2010-08-11T15:35:00.000-07:00

etichetă care nu încape da' vreau s-o spun: "trecut cu tentacule-n prezent oricum ar fi ele orice. mai erau două poze pe care nu am vrut să le pun: o fereastră dintr-o biserică şi nişte obiecte prăfuite gri dintr-o pivniţă cu o bicicletă de copil colorată părăsită"

intim total, mai ceva ca epilarea

2010-08-11T15:25:00.000-07:00

Iar am stări din alea abisale. Ca-n New York. Cred că doar atunci şi acum am cedat impulsului de a scrie, de a mă elibera de ele. M-am întors de la "Salt". Extraordinar film. Despre jonglarea cu identităţi. Bineînţeles, realist vorbind, nu ai cum să jonglezi la infinit fără o bază. Baza ţi-e stofa.
Poţi să porţi în tine năzuinţele, idealurile şi atunci îţi îndrepţi jongleriile înspre o cauză. Porţi idealurile ori pentru că ai fost educat aşa, ori pentru că ai trecut
printr-o mare durere când erai mic. Cred că asta e baza de pornire. Bineînţeles, ca întotdeauna, nu sunt sigură de asta. Speculez. Din ce văd. Dar să merg cu ipoteza mai departe. Fără să îţi dai seama, te înscrii într-o linie eroică să îi spunem. (Eroică pentru că crezi cu adevărat în ceva. Nu contează în
ce.) Mă gândesc că să îţi stăpâneşti orice emoţie, să ţi-o educi, este o cale de a fi invincibil. Cum zicea Nicolae Steinhardt, sau cine zicea, că sunt 3 tipuri de oameni
rezistenţi. Unul dintre ei este hoinarul perfect, omul total liber, căruia nu îi pasă de nimic. Dacă ajungi la o astfel de eliberare poţi să spui orice, nu îţi mai pasă.
Depăşeşti frica de moarte. Nu mai contează nimic. Nu ştiu dacă e un personaj ăsta rupt de realitate. Parcă prea are o trăsătură şi atât. Totuşi, trebuie să existe
pe undeva şi un astfel de specimen. Altfel n-ar fi fost consemnat de către Nicolae Steinhardt, pentru că aceste 3 tipologii de oameni i-a întâlnit în inchisorile
comuniste. Bineînţeles, rara avis. Cu o continuă stăpânire de sine, poţi ajunge să nu ai niciun punct slab. Probabil că cei de la X vor să ajungă în punctul ăsta cu
oamenii lor, dar plecând de la alte premise: echilibrul oamenilor căldicei. E cum spunea curvette: câştigă pentru că nu îi pasă, îi e egal. Naturaleţea asta, nuanţa
naturaleţii le scapă lor. De-aia cei care se dedică total unui anumit fel de a fi sunt superiori celor căldicei. Sau poate sunt eu părtaşă... Dar să ajungi aşa, hoinarul total, trebuie să renunţi la tot. Dacă vrei mult --ceri mult --dai mult. Probabil că aici e punctul în care Dumnezeu permite să fii
jumătate om, jumătate îndreptat înspre ceva mai înalt. Ciuş, adică. Sau poney. Altfel, dimensiunea umană e cea care are şi ea de suferit. Omul complet, cu dimensiunea lui umană cu tot... este în altă parte. Dar cred că omul total hoinar
este iertat, la final. Iarăşi, altă greşeală a lui X este că confundă echilibrul căldicel, amestecul ăsta de ingrediente, cu o luptă înspre echilibru, care nu se vrea nici pe departe
căldicică. (Probabil la umbra cuvintelor se ascund tainele; sau nu înţeleg io nimic din orice)
Spun nimic despre mine, doar analizez. Partea umană şi toate dezechilibrele mele tac chitic. Poate pentru că nu am explodat până acum, sau cine ştie ce
complex sau timiditate. Angoasă nu cred, încerc să îndrept, cam pe aici mă situez, în încercarea de a mă îndrepta, de a-mi lăsa la o parte orgoliile, prostiile. Zic
eu că e un demers bun. Cu toate că încerc să înţeleg mai bine orice, asta nu îmi dă o satisfacţie profundă, ca atunci când chiar faci chestii. Dacă încerci să înţelegi fără să pui în aplicare,
unde îţi mai este amprenta şi mai mult decât atât, dăruirea? De unde să îţi obţii satisfacţia umanului? De-asta am spus că nu am explodat încă. De-asta filmul
ăsta a născut un vifor în mine. Bine şi din punctele expuse anterior, care înseamnă rădăcinile mele. Dar şi pentru că m-a stârnit înspre acţiune. Cu un mijloc
mediocru, acţiunea unui agent secret. Asta mă cam sgândără, mă face să gândesc că m-a sgândărit prosteşte, fals. Că ar trebui un demers mai înalt decât
adrenalina. Poate ar trebui să creez, sau să lucrez undeva unde mi-aş pune la contribuţie mintea. Să am şi eu orgasme mentale, să mă axez pe un drum. Să fiu folositoare
lumii ăsteia. Să îmi croiesc un sens. Apoi să-l arung la gunoi, să mă nimicesc, cum a făcut cel din "Parfumul". Sper că nu maschez vreun feroce egoism,
narcisism. Mă întrebam de multe ori. Aici vine echilibrul ăla.
Oh şi mai e ceva. Femeia aia iubea. Ce rost mai are orice, dacă nu e asta? În numele ăstuia faci orice sacrificiu. În numele ăstuia crezi şi atunci clar nu mai
există nicio fărâmă de egoism. Bine, ca să ajungi la cât mai puţine fărâme îţi ia toată viaţa. Dar scopul ăsta trebuie să fie, nu adrenalina, lupta continuă,
mijloacele. De-asta mi se părea urât că am fost animată de adrenalină.
Doamne-ajută

Degringolada din ţară

2010-06-30T13:37:00.000-07:00

Mă enervează foarte faptul că oamenii sunt hapsâni, se lasă prostiţi de televiziunile anti-putere. Băsescu şi ai lui ar trebui lăsaţi să-şi facă treaba. Pretenţiile ca un om să fie imaculat, că altfel dăm cu pietre, sunt absurde. În toată lumea asta mare guvernanţii, parlamentarii, fură. Nu asta este problema reală; ea apare când cei votaţi majoritar de popor nu fac nimic pentru ţară. În rest, să aibă câte case vor ei. Dar să îmi facă şi mie o ţară în care să pot locui, cu taxe acceptabile etc.
Acum, prin construcţie, sunt împotriva guvernărilor de stânga, dar sunt moderat de dreapta, adică centru-dreapta. Dacă ar fi după mine, România ar fi marfă să redevină monarhie constituţională, cu guvern creştin-democrat, primenit de unul liberal. Deci tot dreptacii să fie la putere, succesiv. Bineînţeles, asta e cam nerealizabil, dar vârsta mă obligă să am idealuri.

Pesediştii n-ar mai trebui să vină niciodată la putere. O guvernare de stânga se poate doar atunci când ai bani. Altfel, n-ai de unde să împarţi salarii mari etc. Îmi este foarte greu de înţeles cum oamenii uită că ei ne-au sărăcit ţara, că după '89 nu aveam nicio datorie, iar haita lui Iliescu a prădat tot. Ar trebui adus în instanţă acest mare trădător. Îi apreciez, însă, abilitatea politică.
Treaba cu salariile şi pensiile este foarte simplă. Statul nu are de unde. În schimb, i se cere (vechea mentalitate comunistă, să ceri, în loc să te chinui singur să produci, cum e şi normal) să tot dea. Ca statul să aibă bani, trebuie încurajat sectorul privat, pentru că ei aduc bani prin taxele către stat. Deci, pentru ca, în cele din urmă, bugetarii să aibă venituri mari, trebuie, mai întâi, ca particularii să producă pe bandă rulantă şi fără T.V.A. foarte mare. Dacă T.V.A.-ul este mare, cu atât mai mult se încurajează evaziunea fiscală. Nu mai vorbim de cota unică, cea care dacă este mică, aduce investitori. Deci acum, ca statul să aibă bani, trebuie doar să nu cheltuiască. Să nu mărească T.V.A.-ul şi nici cota unică. Dar ce te faci cu cei care urlă şi nu sunt de acord cu măsurile luate de Boc pentru că nu se gândesc la binele ţării pe termen lung, ci încearcă să obţină voturi. Lucrurile, dacă stai să te gândeşti, sunt simple. Măsurile -25% şi 15%- erau foarte bune, dar uite că neadoptând şi 15% se creşte T.V.A.-ul, din păcate. Îmi pare foarte rău că suntem atât de dezbinaţi şi pesediştii nu se gândesc decât la propriul buzunar şi la viitoarele alegeri. Sper să nu prostească pe nimeni nici data viitoare!

For Băse', with love

2009-12-05T06:37:00.000-08:00

Cu tot respectul pentru soţia dvs., în momentul în care povestiţi atât de plastic cum aţi frânge colţii rechinilor, reacţia mea este una de excitare. Cred că sunteţi într-atât de alfa male, încât până şi contracandidaţii fantasmează să le-o trageţi, aşa cum eu, ca femeie, fantasmez când vă aud. Potenţa care transpare dincolo de ecrane, penetrarea inimilor noastre, vă arată ca pe un adevărat lider. Ştiu, aţi putea cădea uşor în patima vorace a dorinţei de putere, dar care şef nu s-a jucat pe această fină linie de demarcaţie între luciditatea şi asumarea identităţii de lider –pe de o parte– şi coruperea propriului eu din prinos de voinţă? Aceasta, însă, cred că este o bătălie interioară, nu treaba mea.
Revenind la virilitatea dvs. (în aceste momente mi se plimbă limba în gură, molcom), vreau să vă spun că rămân mereu uimită de câtă prezenţă şi încărcătură daţi dovadă când vă adresaţi oamenilor. Mă simt ca o pradă hipnotizată de spusele dvs.; ceea ce exprimaţi capătă contururi clare, nete, iar mie nu îmi rămâne decât să fiu subjugată de forţa lucrurilor pe care le împingeţi înspre mine... ţipând: „Mai vreau, mai vreau!”. Felul în care vă prounţaţi, vă articulaţi, apăsaţi cuvintele, mă face să vi le primesc cu gura întredeschisă.... Aşteptând cu ardoare actul erotic...
Îmi place la dvs. dimensiunea profund umană atunci când daţi curs sentimentelor proprii. Cum poate un bărbat să plângă? Ei bine, plânge. E, în fond, un simplu om. Cred că plânsul dvs. arată o retragere în sine pentru a vă reîncărca forţele. Apoi reveniţi, mai proaspăt, mai gata de luptă. Niciodată nu vă daţi bătut. În afară de dorinţele pe care mi le treziţi atunci când vorbiţi atât de autentic, atât de viril, ca şi cum reprezentaţi încarnarea falusului, a masculinităţii, voi reţine mereu din dvs. lupta. Îmi închipuiesc cât de greu poate să fie să te aflii în postura de om singur împotriva tuturor, de om care are mereu de înfruntat răutăţile celorlalţi. Dar, pe undeva, cred că numai cineva care deranjează adânc poate stârni asemenea forţe opresive. Pur şi simplu, nu aveţi cum trece indiferent. Iar dincolo de prejudicierea intereselor meschine ale altor grupuri de putere, naşteţi invidii. Păi, ce, credeţi că duşmanii dvs. nu şi-ar dori şi ei trei coaie, cum aveţi dvs.? Trei surse de spermă de prima calitate.
Pe scena politică nu mi-a fost dat să văd un om atât de plin de nerv ca dvs. Şi ştiţi ce? Nu-mi pasă că aţi putea să mă minţiţi cu neruşinare, să fiu doar o unealtă în mâinile dvs. malefice. Pur şi simplu îmi induceţi o atât de mare ardoare, încât aş fi gata să vă urmez orbeşte oriunde veţi indica. Apreciez mult prea mult esenţa dvs. masculină, tare, încât mă simt gata de a fi dominată.
Vă doresc din tot sufletul să reuşiţi.

Libertatea

2009-06-02T06:09:00.000-07:00

Este fals să spui că deţii libertatea, atâta timp cât nu-ţi cunoşti pârghiile psihologice (de majoritatea nici nu eşti conştient). Singura modalitate viabilă de ieşire din acest cerc vicios al modelelor parentale, al problemelor, a deciziilor proaste din viaţă etc. este credinţa. Văd în ea ultimul liman, singurul autentic, real, adevărat. Prin religie vorbesc de singura religie şi anume ortodoxia. Nu demonstrez pentru ce restul sunt cărări rătăcitoare, însă, pentru o mai multă aprofundare, recomand cu căldură www.crestinortodox.ro .
În mine au existat multe zbateri, căutări, încrâncenări, lupte, frustrări, toate sub imperiul ajungerii la înţelegere. Ăsta era scopul meu. Motivaţia se află în dorinţa de a-mi gestiona cât mai bine problemele, de a înţelege mecanismele psihicului meu, aplecându-mă, cu precădere, asupra pulsiunilor, adică a ceea ce simt imediat, ca reacţie la un stimul oarecare sau anume. Am încercat să-mi fiu propriul chirurg, în lupta asta cu mine însămi, în acest travaliu adesea chinuitor. Nu am răspuns la toate întrebările, îmi este chiar frică de multe lucruri, am, încă, necunoscute interioare; totuşi, e un proces de autocunoaştere şi implicit de cunoaştere exterioară, aş zice, aprofundat. Prin urmare, e un proces pozitiv. Mă reconfortează concluzia asta.
Nu strivesc, însă, corola de minuni a lumii. Sălaşul vâscos şi simţitor al sinelui meu celui mai intim, irepetabil şi anume sufletul. Vorbesc despre mine, dar, ce zic aici este general valabil la oricine. Cred că pe toţi ar trebui să ne preocupe viaţa noastră interioară, rezolvarea conflictelor -dacă apar-, per ansamblu, întregul proces de mediere a oricăror feluri de probleme inerente cotidianului. Asta pentru luciditate şi conştientizare, ca paşi premergători atât a găsirii drumului nostru în viaţă (grăitoare, în acest sens, este pilda talantului), cât şi a putinţei de a îmbrăţişa iubirea.

Noblesse oblige

2009-05-30T04:18:00.000-07:00

Unde mai există, în ziua de astăzi, rafinamentul? Poate nu avem de unde să-l înscriem printre calităţile acestui popor, dat fiind că ne tragem toţi de la sate; o populaţie argrară, prin excelenţă. Cu toate astea, mai există urme de rafinament autentic la vechii bucureşteni, trăiţi aici de mai multe generaţii.
Dar ce inefabilă este stofa, rasa, clasa, bunul-simţ şi bunul-gust! Totul spune despre condiţia noastră socială, spune de unde ne tragem, ce am învăţat. Mai devreme sau mai târziu ne dăm arama pe faţă în termeni de clasă. Mergi pe stradă şi foarte rar vezi oameni îmbrăcaţi stilat. Dar dacă te duci la Milano, spre exemplu, se schimbă lucrurile. Aici nu e vorba de ostentaţie, asta e ceea ce nu înţelege un parvenit, că nu ostentaţia dă clasa, ci felul cum porţi haina aia de mătase, etichetată Prada. Mergând mai departe, a avea maniere, bun-gust, nu trebuie să fie neapărat atributele domnilor, ale dandy-lor (am avut şi noi crai de curte veche, dar sunt uitaţi); te poţi trage din fiu de ţăran autentic şi să ai nobleţe. Nobleţea sufletească este cea care îşi spune cuvântul.
Citeam un articol despre Cătălin Botezatu, om pe care îl admir foarte mult. Se trage dintr-o familie rafinată, cultă, iar acest background i se citeşte în gesturi, în fluenţa exprimării, în emoţie, în lucrurile pe care le-a făcut, în deschiderea mentală autentică pe care o are. Mă gândeam la el, la un om care a trăit, a experimentat, a asimilat şi a înţeles atâtea, care are o deschidere atât de mare faţă de lume, faţă de idei, dublată de o educaţie aleasă, ei bine, un om ca el, un rafinat desăvârşit, poate trăi primejdia de a se simţi singur într-o lume care îi este accesibilă. Am trăit şi eu o părticică din această lume (mi-am dorit asta foarte mult) şi m-am văzut în situaţia de a renega tradiţia, de a mă pierde, de a-mi pierde rădăcinile, de a fi o simplă călătoare şi atât, odată cu vântul rătăcind. Oare a trăit şi el asta? Bănuiesc că dacă ai lecţiile vieţii făcute, nu ai cum să te pierzi, sau, cel puţin, după ce o iei pe cărări ocolite, revii.
Într-un fel sau altul, cred că fiecare suntem în locul în care merităm să fim şi nu putem să dăm vina decât pe noi. Mare lucru să-ţi asumi insuccesul.

Simţitul

2009-05-13T01:53:00.000-07:00

Mi-am dat seama, zilele astea, că eu nu mă pot simţi decât pe mine. Nu aş putea ajunge să îl simt pe celălalt. Noroc că există empatia, emoţia. Doar că ele oferă crâmpeie din celălalt, niciodată pe întreg celălalt. Tot gândindu-mă aşa, am ajuns la simţitul femeii. Ce bine că putem să-l simţim pe bărbat în noi! Putem simţi cum în pântecele noastre ia viaţă un om.

Dor de ducă

2009-05-08T06:42:00.000-07:00

...şi dacă tot ce numim noi "Iubire" nu este decât suma diferitelor complexe, privaţiuni din copilărie, hormoni etc.? Ce înseamnă, într-un înţeles profund, a dărui? Cum putem trece peste toate "relele" din noi? E atât de facil?
Cum de există muzica, desenul etc. aceste pulsiuni extraordinare care ies la iveală sub formă de artă? Tind să cred că avem nevoie de catharsis, altfel nu văd de ce ne-am mai închina la zei.

Toate experienţele prin care am trecut mă fac să acord dreptate şi întâietate Creştinismului. Tot ceea ce am aflat, mă face să conclusionez cu: "Da, dom'le, aşa e! Morala asta, creştină, are dreptate!". De pildă, închisorile comuniste. Omul, sub imperiul terorii, reacţionează laş, doreşte să-şi salveze pielea. Altfel, instinctul de turmă ar fi fost demult depăşit, dar, nu este deloc aşa. Grupul conferă protecţie (pentru o explicare aproape revelatoare -cel puţin pentru mine aşa a fost-, recomand cartea "Spirala tăcerii", de Elizabeth Noelle-Neumann). Aşa că ce-i făcea pe cei închişi în temniţele acelea groaznice, pline de teroare, să reziste? Mai cu seamă: ce îi făcea să nu devină animale? Doar oamenii, supuşi unor presiuni exterioare grele, se "înrăiesc". Ei bine, de ce există poeme dedicate Sărbătorii Naşterii Domnului, poeme scrise de martiri ai temniţelor comuniste româneşti? Răspunsul meu este catharsisul, transformarea urii în ceva înălţător. Nu cred că reuşeşti asta fără credinţă. După mine, singurul liman.
Am văzut un interviu cu părintele Nicolae, preot bătrân la Biserica "Sfântul Silvestru", din Bucureşti. Vorbea atât de simplu, ca şi cum viaţa întreagă nu este decât o înlanţuire simplă de fapte, evenimente, trăiri etc., fără urmă de grandomanie... Spunea la un moment dat că de Paşte, în celula în care era închis împreună cu alţi deţinuţi, au hotărât să ţină slujba, cât mai silenţios, pentru a nu-i auzi gardienii. Nu au făcut nimic special, doar s-au unit, toată acea comunitate, întru menţinerea unui moment solemn. Printre ei se afla un individ care, din cauza bătăilor, înnebunise, devenise schizofrenic. Mereu era turbulent, urla, nu stătea locului, biet suflet suferind. Ei bine, preţ de acele clipe, a stat şi el locului... A înţeles, într-o manieră tainică, faptul că se întâmpla Ceva. Părintelui, pe când povestea acestea, i se umeziseră ochii. Atât. Fără să insiste, să puncteze, măcar, importanţa situaţiei, analiza filosofică a situaţiei, neologismele situaţiei... Nu. Nimic din toate astea. Toată cuvântarea lui a fost foarte simplă şi naturală. (A propos de această povestioară, părintele Galeriu -Dumnezeu să-l odihnească!- este la polul opus, fiindu-i recunoscute predica cât mai înflorată. Păcat că mulţi au căzut în capcană, creditându-l.)

Foarte interesant cum oamenii cu o trăire adevărată nu ies la lumină, în schimb, cei care se dau ceea ce nu sunt, mereu au mai mult câştig de cauză, lumea "votându-i" mai curând pe aceştia. Iar cine observă falsurile şi doreşte a le indica şi celorlalţi, din cauza faptului că este în minoritate, nu este ascultat, ba şi mai şi, este luat în colimator. Poate ar trebui cu toţii să umblăm pe poteci rătăcite ale României, să ne tragem sufletul într-o fundătură de sat uitată de lume, să cerem apă rece, de la un puţ uitat într-o grădină uitată şi să descoperim lucrurile simple şi adevărate. Poate ne-om împăca mai mult cu noi înşine, într-o pribegie prin ţara noastră cu cătunuri rare.

Despre o lume mai bună...

2009-05-07T10:56:00.000-07:00

Pe când eram amanta lui R. şi încă mai speram în existenţa idealurilor, nu-mi dădeam seama că va veni un ceas în care cinicul de el ar avea dreptate. Resursele sunt, într-adevăr, limitate. Fiecare dispunem de un anumit bagaj. Limitat. Modul în care ni-l împărţim, drămuim, diferă. De-aia n-avem cum să cerem cuiva mai mult decât poate oferi. De pildă, să cerem onestitate din partea unui om care a trăit numai nenorociri şi tot ce a înţeles el din viaţă este că trebuie să supravieţuieşti no matter what.
Îmi dau seama că toate cuvintele mari, ca cel folosit de mine mai sus -şi anume "onestitate"-, nu sunt decât vorbe goale. Oare de unde vine onestitatea asta, la un om? Ce ascunde ea, de fapt? Nu putem lua o manifestare, de orice fel ar fi ea, exact aşa cum este dată. Ar însemna că întreaga psihologie, subtilităţile noastre toate, manipulările etc. nu există. Or, ele există, că-s reale, sesizabile, au trecut testul aflării lor în coordonate măsurabile, sunt probate ca fiind adevărate. Cu regret observ că totul are o cauză. Nu există, de pildă, oameni buni, pentru că nu putem anihila instinctele. De aia nu am avea voie, de fapt, să blamăm faptele considerate reprobabile de către societate -precum crimele. Cum să condamni instinctul? A, că-l condamni ridicând stindardul cu simbolul ordinii sociale pe el, da, asta e altă mâncare de peşte, ce justifică o acţiune. Dar nu o justifică per se, ci e doar un mijloc pentru un scop mundan, nicidecum un ideal de onoare, de moralitate etc.
Îmi este foarte greu când idealismul mi se bate cap în cap cu o analiză rece. Aş vrea să cred şi să sper, aş vrea să pot visa, dar nu mă pot dezice de ceea ce observ deopotrivă în mine şi la semenii mei.
Unde mă situez, exact, faţă de etica creştină, faţă de educaţia frumoasă primită în familie, faţă de speranţele mele înalte şi toate astea în conflict cu dualismul nostru imperfect?
Asta este doar o radiografie preparatorie pentru lucrurile care vor urma. Simt imperios nevoia de a scrie.

azil

2007-12-10T17:01:00.000-08:00

pe cer se conturau crengile unui copac. era răzleţit, stătea derizoriu în bătaia nimicului hazardat. oricum nu conta. mai aproape: perdeaua murdară era puţin dată la o parte, înspre dreapta. atârna; spânzura. praful stătea de luni de zile acolo.
ochii ei au dat buzna în odaie. inspectau fără atributele inspecţiei, adică curiozitatea, starea unui anumit pacient. fusese trimisă de o doamnă acolo pentru a-l căuta şi a vedea dacă mai are rahat la cur. s-a dus fără interes la el. stătea întins cu burta la tavan, cu picioarele goale, cu o fâşie de pansament legată de degetul mare de la mâna dreaptă, cea stângă dacă-i stai în faţă, privindu-l. s-a dus înspre el. capotul ei albastru se potrivea de minune cu griul camerei. o fi prins şi el senzaţia asta. fără însă să îşi dea seama. ea a pus mâna pe grilaj, s-a uitat puţin la el, mut, apoi s-a dus înspre el, l-a întors pe-o parte. i-au alunecat ochii înspre dosu' lui. a pipăit puţin. a simţit ceva, dar nedându-şi seama ce şi neavând chef să îşi dea seama dacă textura ascundea rahat sau nu, a decis să-l lase în pace. l-a reîntors la poziţia iniţială. ca să facă totuşi ceva, s-a mai plimbat puţin prin salon. o femeie dintr-un colţ o privea, stând într-o rână. se uită pe sub paturi. nu găseşte vreo mizerie anume. pleacă.
ei nici macar nu mai percep zgomotu' făcut odată cu ieşirea ei. nu-l mai percep înscriindu-l într-un registru al anumitor senzaţii. nu mai declanşează nimic. imaginaţia delirantă s-a dus şi ea demult. o bătrână din mijlocul salonului îşi tot desfăcea păturile. mâinile ei groase parcă mângâiau pătura aia. pătură, cearşaf... cam stăteau nelalocul lor. dacă le-ar fi aranjat, cu ce-ar mai fi rămas? aşa mângâia o dezordine pe care simţea nevoia s-o aranjeze uşurel. se uita dusă şi tristă la pătură. îşi mai umbla puţin la părul negru care, curios, nu era atât de năpadit de fire albe. se mai uita puţin la toţi internaţii. nimic. într-un alt colţ o altă bătrână, cu spatele, începu să geamă uşurel. se opri din mângâiat pătura-cearşaf-amestecat. îşi puse capu-n piept şi mai scoase un oftat, în afară de cel constant din expresia chipului ei.
un batrân de nu-se-stie-unde parcă se apropie de bătrâna care tot scâncea încet. mai stângaci, cam băţos pentru un astfel de moment, dar mai tonic, aşa:
-hai, hai, că, uite, se răcesc cocorii.
ea tăcu puţin şi iarăşi începu să geamă. el rămase pironit neştiind ce să facă. până la urmă se întoarse şi el la locul lui. puţin mai încovoiat însă.
dacă îi ţii mâna sfrijită trecută în mână o simţi încercând sâ vibreze ca altădată. te caută. e uscată. dar plapuma aia de carne pe care toate mâinile vii din lumea asta o au, dealul ăla din podul palmei îl simţi. e carne. e sânge, oricât de uscată ar fi palma.
încerci astfel să te îmbărbătezi, să alungi. ce-i mai poţi face? să-i preiei durerea? cu ce ajută dacă peste câteva momente, zile, maxim 1 an, va muri? apoi te calmezi. priveşte peste. iar te uiţi la mâna aia, la fiinţa care-i aparţine, o auzi gemând şi durerea empatică ia locul unei încercări de alinare. o mângâi puţin. o alinţi puţin cu vorbe şoptite, cu un zambet. o mângâi pe cap uşor. înainte văzându-i corpul zbârcit te invada greaţa. îţi venea să-i dai cu picioru' scuipând-o. să te debarasezi de senzaţiile astea de neplăcută prezenţă bolnavă pe lumea asta. o vreau vitală (lumea)! ce cauţi aici?! MARŞ! apoi erai puţin nervoasă pe tine. acum vezi că poţi să te înfrângi şi pe tine cu impulsurile tale dacă o ajuţi puţin. îţi faci datoria. datoria. iar te întristezi. îţi vin şi-ţi scapă stările de compasiune. până la urmă tot la tristeţe te întorci, concluzionând cu o trăire. o bucurie totuşi. eşti om. câte senzaţii. mi-e puţin frică sa ma apropii mai mult. şi la fel ca femeia de serviciu în capot albastru, ca barbatul-cu-cocori, stai puţin şi pleci din faţa acestei pagini. până la urmă tot omenesc. totul. cred că asta înseamnă deasupra.

Ieri

2007-06-11T06:50:00.000-07:00

Am ajuns in s.u.a. si simt imperativ nevoia sa comunic. e totu' prea ciudat pe-aici. oamenii sunt politicosi, cand, de fapt, nu prea ai ce discuta cu ei. e asa totu' artificial si de-astea.

Stateam si asteptam autobuzu' care sa ma duca unde sunt acum. erau numai imigranti si negri. a! negrii aici fac muncile de jos. si miros intr-un fel. nu sunt rasista, doar consemnez. ei si oamenii aia din statie... toti erau foarte foarte saraci asa. totu' era dezolant. aici unde sunt cazata sunt numa' jamaicani.

am un puternic sentiment ca nu apartin acestor locuri. este mult prea la locu' lui totu'. si-mi lipseste cacatu' ala de tara a mea, Romania! imi este dor de oamenii de acolo, de jegu' ala. poate e o lege a compensatiei, nu stiu. cert este ca-mi lipseste, neimportand motivele. si asta e bine. e bine frate sa apartii!!! e bine sa fii uman, sa ai dezordine.

nu am fost adepta blog-urilor, dar simt prea adanc nevoia sa comunic, sa spun undeva, cuiva, ceva.